Nu știu la alții cum e, dar știu cum e la noi: nesimțire crasă parcă de pe-un ceaun de maligă rasă.
Cred că una din acele experințele notabile ce te pregătesc pentru viața mizeră ce urmează s-o traiești e mersul cu autobuzul pe-o rută oarecare.
Nimic nu se compară încă de prima treaptă cu sinergia parfumului de putrefacție, jeg, nespălare și sudoare în care se complac unii din nobili călători ce nu vor polueze planeta cu satanicele produse de îngrijire corporală, aceeași călători pentru care postul de radio din autobuz e de atăt prost gust încât sunt nevoiți să-și scoată telefoanele - mereu ultima generație, niciodată cu credit - și să ne aducă la cunoștință ultimele realizări in domeniul analfabetismelor și a rimelor chinuite a diverșilor interpreți de manele. După aceată etapă inițiatică, până la destinație, nu mai ai de îndurat decât înghesuiala tipică cutiilor de sardine, semințele scuipate pe/lângă/în tine, excesul de zel al controlorilor...și lista poate continua...și totuși niciodată, în autobuz, nu am auzit pe cineva cerându-și scuze.
Oare am să apuc asta în timpul vieții?
De remarcat că „pe la alții” și autobuzele-și cer scuze (vezi poza de mai sus).
Dacă ai mers cu autobuzul și încă ești întreg atât fizic cât și moral te rog accepta-mi sincerele felicitări!
Uneori e chiar placut sa mergi cu autobuzul, atunci cand prinzi un loc liber si nu esti nevoit sa il cedezi unei persoane care cica i se face rau de la caldura si inghesuiala si care mai si tipa la tine sa te dai de pe scaun...ahh, sa nu uitam, daca cineva doreste sa bata un record la parfumul cel mai urat mirositor, isi poate gasi toate resursele necesare intr-un autobuz ce pleaca din statie full de la ora 7 dimineata ;))
RăspundețiȘtergere