In zori de zi,
cand petale de roua lucesc sub mangaierea razelor de soare, somnoroase si calde, cand erectil lumea se trezeste la viata si incepe cu zambetul pe buze o noua dimineata,
eu cu vioiciune ma indrept, pe calea umeda a desfranarii matinale spre necunoscutul existential, pastrat de mii de ani in pesteri si caverne femine...
Cu capu-n nori,
privirea-n ceata si zambetul stingher pe fata, deodata, intru in ea, la inceput doar un pic, dar apoi ca-i umed si cald, tot; tot piciorul mi-i in ea si parca sa-l scot, inca nu as vrea, imi place si-i bine...mai ales ca eu cel dintai in ea am intrat, si sper pe viitor, doar, a mea sa fie, de se poate-pe vecie!
Te ador!
gropita draga! Tu mi-ai deschis ochii sa vad lumea mai bine, sa ma uit pe unde pasesc, caci intr-o zi s-ar putea s-o mierlesc cand pe strazi neatent hoinaresc...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu